Versuri

El imi scrie versuri. De fiecare data cand preaplinul il inunda el imi scrie versuri si le scrie cu toata limpezimea si curatenia pe care sufletul lui i-o asterne. Cuvintele ii sunt firesti, asa cum ai descrie o activitate pe cat de la indemana, pe atat de necesara pentru supravietuire. E atata apasare dulce in simplitatea cuvintelelor lui, atat de multa putere in felul cum manevreaza modul de a descrie simtiri.

Aici e toata frumusetea lumii.

Sa stii ca el iti scrie dragoste in cuvinte curate, fara ascunzisuri, fara oculisuri, fara rime incrucisate, fara false pretentii. Pur si simplu sa iti scrie in alb ceea ce sufletului lui nu mai poate sa pastreze doar pentru sine si trebuie sa reverse in cuvinte, pentru ca mai apoi sa poata umple la loc pocalul inspiratiei pentru EA.

Sa stii ca nevoia sa de creator te cere pe tine ca sablon dupa care sa isi muleze creatia, ca tu esti nucleul, esti mingea de foc ce arde penbtru a intretine flacara mereu vie a pasiunilor lui, tu esti motivatia, dar nu o motivatie pentru a obtine un scop in sine, ci impulsul ce revarsa creatia.

Acum esti gri, iar apoi porti toate culorile lumii, astazi ai fost femeie iar maine calatoare. In fiecare cuvant te-a reinventat si te-a descris pe tine, altfel, in toata gama de pasteluri, ai fost apa, te-ai infiltrat lichid in tesuturi, apoi esti foc si arzi cu narabdare.

Mai mult de cat iubita, sa fii inspiratie si sa te nasti de fiecare data cand imaginatia lui te creeaza.

Vise

http://www.youtube.com/watch?v=PGw4c2YGGB8&feature=related

Cand visele ti se intampla, aproape ca nici nu mai sti care parte din tine era vis si care realitate.

Ratiunea nu mai poate face diferenta, pentru ca atat de mult ai visat, incat visul s-a strecurat pe furis in realitatea pe care ti-o inchipuiai si a devenit parte din tine, cu tine o data si, cu timpul, ai reusit sa o inabusi, pe ea, doamna de fier a constiintei, ce sta strajer la portile imaginatiei tale debordante, facandu-ti semn discret sa nu incalci limitele, impuse -cinic- tot de tine.
Aseara pe tot fondul oboselii, al beatitudinii sunetelor ce se spargeau ca picaturile de gheata in oglinda - in sala goala a filarmonicii, cu bratul tau ca sprijin pentru timpla, nici nu mai stiam daca eram prezenta cu adevarat langa tine sau eram parte din visul meu mai vechi in care noi doi ne sprijineam unul de altul in cautarea linistii supreme imbogatita de calmul muzicii.

Atat de multa puritate si calm.

Stateam langa tine si ma cufundam in vise suave.

Te-am luat de brat si ne-am purtat pasii impreuna pe starzile pustii ale orasului invelit in noapte, catre cafenele ce se zareau palide la colturi de bulevard.

Ma lipeam de tine, si frigul ma facea sa iti doresc caldura tot mai mult, era complicele tau, ma indemna catre trupul tau.

In lumina difuza a incaperilor, ne-am asezat unul langa celalalt, la o masa mica, rotunda, feriti de privirile curioase, ignorand total, cu lumea in spate si cu o parte a strazii in fata nostra, ca inaintea unui imens ecran de cinema. Si eu mi-am imaginat ca ar ninge si spectacolul ghetii s-ar derula chiar inaintea nostra, iar tu ai construit o fereastra imensa compusa din zeci de cadrane imbinate, in mansarda nostra, de unde am privi stropii de ploaie transformati in gheata.

Si ne-am dorit iarna. Ca pe ceva al nostru. Tainic. Launtric. Ca pe o aducere aminte de noi doi impreuna si de noi doi fiecare in parte, de copilarie, de miez de suflet, de clinchet de clopotei, de mirosul frigului, de caldura casei.

Am visat iarna ca pe o reintoarcere la reintregirea sufletelor nostre – doi - pe cand ne cautam de mici in jocuri de iarna, in rasul zglobiu si curat, in roseata feciorelnica a frigului din obraji, a aerului rece cu miros de gheata.

Am visat iarna ca pe o redescoperire a dualului, a celuilalt eu, ce iti faureste bulgari de zapada si ti-i aseaza alaturi in castele.

Am visat iarna ce va sa vina ca o promisiune de dragoste marturisita.

Si vinul era fierbinte si mirosea a mar si scortisoara...

M-ai indemnat sa inchid ochii si sa las tumultul strazii inapoia mea, in dosul usilor ce s-au inchis in spatele nostru, sa imi deschid mintea catre inainte si ea sa primeasca imaginile ce se nasteau din impletitura corzilor contrabasului, din clinchetul uneori spart in stropi de gheata, alteori prelung, vibrant, energizant, al vibrafonului.

Si am imaginat realitatea nostra ca un vis continuu ce ne rotea si rostogolea pe portativ.

Din file mai vechi (II)

In cautarea timpului regasit

E incredibil cum simturile ne sunt paralizate uneori atat de tare de impactul unui moment asupra constiintei, incat tot ceea ce a avut legatura cu acel moment persista staruitor in colturile mintii noastre, gata sa rabufnesca la cel mai mic impuls care aduce in lumina amintirea acelui fapt.

Un parfum pe care l-am folosit intr-o anumita perioada din viata mea, l-am lasat uitat intr-un sertar multa vreme. Nu cu mult timp in urma mi-am reamintit de parfumul meu. Valuri de simtiri mi-au navalit memoria. Fiecare nuanta imi amintea o strada, stiam exact in ce am fost imbracata la premiera unui spectacol de teatru, senzatia puloverului din casmir pe pielea mea, locul unde am stat si ce valuri de emotie m-au cuprins, aerul rece, nostalgia intiparita in suflet.

A venit toamana si odata cu ea m-am transpus involuntar in alt spatiu, izibitor de asemanator :
ploaia rece si vantul intepator ma fac fericita, imi incurca parul si imi matura fata, capatul fularului se intinde spre cer, cu ambele maini imi tin de marginile hainei cumparate de pe Champs-Elysee. Ochii imi sunt invadati de imagini desprinse din cartile mele de epoca, castelul maret se desfasoara in fata mea, sobru, impunator, cu o raceala solemna. Si totul e tacere...
Sunt obosita, am vizitat atat de multe locuri intr-un timp scurt, dar mai mult decat oboseala fizica, cea psihica, rapusa de atata minunatie este epuizata. Unde sa ingramadesti atata spendoare, grandoare, lumina? ( la radio se aude o piesa frantuzeasca). Sulfetul explodeaza...
In sala oglinzilor lumina intra toata odata, in casti imi sopteste o voce de basm pe arii de Chopin, povesti cu regi si printi si doamne de curte din secole trecute. Cu haina mea lunga si noua imi vine sa fac piruete printre statuile, argintariile si mobilele in stil baroc ale saloanelor atat de minutios decorate in cel mai frumos curent al vremii.
Ma asej pe un jilt in fata unei ferestre largi ce da spre gradini, grandioasele gradini. Las cartea cu coperti groase langa mine; intr-o dupa-amiaza rece de toamana ma opresc intre randuri si privesc imensele fantani, ancorate de arbusti gemeni.
Cu fiecare salon, cu fiecare poveste imaginatia debordeaza.
Rochia din catifea purpurie matura cu poalele largi treptele scarilor de marmura, mana imi mangaie balustrada rece invelita in ramuri verzi impodobite de boboci multicolori. Imi ridic privirea si sunt pe ultima treapta, ma apropii si imi imbat simturile cu mirosul incantator al imensului buchet de trandafiri asezat intr-un vas de ceramica de o marime impresionanta...

...pulverizez parfum in jurul meu si plutesc in valsul aducerilor-aminte....

Viziune

Diminetile sunt tot mai reci, impresurate cu iz de toamna. Miroase a frunze ruginii si aerul de bruma imi izbeste narile cand inchid usa casei in urma mea pentru o noua zi afara.

In ultima vreme diminetile sunt tot mai grele, mahmure, din cauza unui somnului de care ma privez. Sunt asemeni unui somnambul treaz. Mintea imi functioneaza aproape mecanic. Fac gesturi mici atat cat sa imi ajunga pentru lucrurile elementare.

Senzatia de oboseala - creierul atinge o zona si deschide portile catre posibilitati ce nu le ajungi de obicei. Ca atunci cand fumul iti izbeste plamanii dupa o absenta indelungata si un soi de toropeala placuta te transpune intru-un alt spatiu, in afara ta, o senzatie de ameteala ce te invarte in tine si deasupra ta si iti deschide supapele simturilor. Acum pot crea. Acum am viziune. Senzatii…peste tot perceptii senzoriale la nivel mintal, descopar o lume cu mai multe laturi, cu mai multe colturi ale camerei, unde posibilitatile sunt multiple.

Si scriu. Acum pot sa scriu neintrerupt. Mintea mi-e deschisa si sufletul deasupa mea nu ma mai tine incatusata, cuvintele s-au deslegat de ele insele si degetele imi patineaza fara intrerupere. Ce senzatie de explorare a marginilor, a intelesurilor, a sensurilor din mine.

Orice spatiu este posibil cel mai bun spatiu de scris din lume, atata timp cat iti subliniaza nevoia din acel moment de a te destinde si a intra in lumea care sa iti deschida usile catre viziune. Viziunea din tine.

Orele

Orele noastre se petrec intre sosiri si plecari. Unele sunt intarziate si pline de dorul pe care abia asteptam sa il stingem, altele neasteptate si cu atat mai pline de surpriza revederii, iar altele vin la fix, ca la un ceas pretios pe care il intoarcem cu grija in fiecare seara inainte de a ne intoarce in lumea viselor in care putem sa traim liberi.

Timpul dintre ore e important.

Cateodata il pacalim, il furam lui insusi, o ora devine un minut si astfel comprimam ziua aspteptand sa se cearna : luni, marti miercuri, joi, vineri…vineri…vineri…cu atat de multa nerebdare, cu toata bucuria asteptarii unui moment important, unei surprize dinainte stiute, dar careia ii gusti de fiecare data aroma, asteptam…asteptam.

Altadata timpul trece lenes, greoi, amplificat de dorinta ce se dilata si ea, cuprizand toata asteptarea grea de data asta, si nu asteptarea in bucurie, ci asteptarea aceea ce iti macina creierii, iti seaca rabdarea, in care nimic nu mai pare destul de atragator si in care nici timpul nu iti mai doresti sa il minti, pentru ca stii ca de fapt nu minti pe nimeni altcineva decat pe tine. Esti constient de fiecare secunda, stii ca asta face asteptarea mult mai dureroasa, dar nu mai ai nici puterea sa te mai prefaci ca nu e doar luni dimineata si mai e atata vreme ….

Si mai e si timpul improbabil, care trece de la sine, fara sa il impungi, fara nici o sfortare, fara sa te uiti la ceas prea des, intr-o impacare cu tine, de care nu te credeai capabil si care te surprinde de parca te-ai urmari din afara ta si cel care astepta acum atat de pasnic, nu ai fi tu, ci o alta persoana instruita in spirit pasiv. Si te amuzi uitatndu-te la marioneta asta manevrata de nu stiu ce impulsuri: „cum poti sa stai asa? Ce anume din tine a amortit incat nu iti mai pasa de timp?„

Si cateodata crezi ca esti fericit ca timpul nu mai doare. Adica uite, se poate trai si fara sa hiperbolizezi fiecare secunda ! Iar altadata te manii pe napasarea ta, pe faptul ca te-ai impacat sa fii comun si lipsit de esenta.

Timpul dintre ore e important tocmai pentru ca fugi de el, tocmai pentru ca vrei sa il ignori, sa ii micsorezi importanta, sa il alungi cat mai repede, pentru ca apoi sa te intorci din nou la el, iar si iar.

Timpul dintre ore, iti da de fapt „acele” ore, fara el orele nu ar avea atat de multa savoare, nu s-ar consuma cu atat de multa intensitate, incat asteptarea sa fie uitata, ba chiar sa fie asteptata cu excitarea unei preludiu.

Timpul dintre ore imi confirma ca orele exista.

Domnisoara...

Domnisoara, pasii tai usori…

Se lasa amurgul, cu rochia de matase desenezi cercuri largi pe ringul serii. Te opresti o clipa in loc si te miri ca lumea nu s-a miscat deloc de cand te-ai imbratisat ultima data.
Abia atingi pamantul…
Ti-ai pus palaria cu boruri largi si te admiri in umbrele de pe alei.
Cuprizi cu ochii tai mari toata zarea si nu mai e nici un mister ca pasarile pleaca spre alte tinuturi - acum stii unde se duc.
Crezi ca daca ai invatat sa dezlegi intrebarile ai prins sforile ce manuiesc universul? Vezi cum te minti?
Nu stii nimic de fapt, acum cand stii aproape tot.
Nu stii cand crezi ca stii.
Stii, cand tot ceea ce stii sunt perceptiile.
Stii, cand simti fara sa palpezi.
Stii, cand intuiesti.
Stii, cand ochii tai limpezi sunt acoperiti de binecuvantarea nestiintei.
Stii, cand buzele tale fierbinti n-au gustat din pocalul plin de veninul pacatos.
Stii, cand narile tale larg deschise trag cu putere tot aerul rece.

Te mai rotesti o data, inca o data. Din parul tau se desprind miresme de toamna; plopii ti se inchina.

Domnisoara, stelele ard….

Din file mai vechi

Nu te pot cuprinde cu privirea.

Am incercat sa iti dau un ocol si locul umplut de tine era atat de mare incat nu mai stiam de unde plecasem de la bun inceput.
Stateam afara din tine si nu reuseam sa inteleg cum poate fi ceva atat de complex, vast si incurcat in acelasi timp? Si cum ar trebui sa incep? De unde?
Mai apoi, ca un batran gentilom cu manusi albe, mi-am legat mainile la spate si alene, pas cu pas, intr-o dupa-amiaza rece mi-am inceput plimbarea printre frunzele in toate culorile toamnei ce se intindeau vestede in jurul tau, pasind tacticos, cu pasi mici, fara sa deranjez, cautand cu coada ochiului o intrare.
Din loc in loc un ochi de geam se ivea.
La o fereasta aburita puteam vedea inauntru lumina calda a unor lumanari mereu reaprinse, ce se reflectau in mobilile grele si negre pastrand in ele taina confesiunilor de-a lungul vremii. Puteam sa simt mirosul vechi al locului ce pastreaza secrete ferecate in zidurile albe si goale. –Si in toata atmosfera asta aproape lugubra eram eu, ma gaseam adanc in mine, o recunosteam, era a mea dintotdeauna, tanjita, niciodata traita si atunci ca un copil mi-am agatat mainile de pervaz, cu barbia sprijinita in palme am privit cu dor netrait visul din mine.
Cuibarita intr-un fotoliu imens, citeam invelita de caldura paturei de mohair la lumina palida a semineului din caramida, pe care ma opream uneori sa-l privesc; citeam in jocul luminii lui gandurile mele scrise cu jaratec. Ma jucam cu gandurile si le inteteam cu un bat pentru ca mai apoi sa le las iarasi sa palpite libere inganand umbrele de pe pereti.

Stateam inghetata, tremurand din toata fiinta, minile ramasesera incremenite de pervaz si le-am desclestat cu greu. Mi s-a parut ca lacrima mi-a despicat obrazul atunci cand s-a eliberat din stransoarea genelor, alunecand alene, si ea ca si mine, prin gandul tau.
Am plecat capul si am pornit mai departe cu melancolie.
- Acolo eram Eu!
Am mers tacuta. Aproape ca nu mai aveam ce sa imi spun.

In alta odaie cuptoare de foc... caldura dogorea ca din gura unor balauri manuiti de barbati slinosi, cu salopete largi si murdare, cu fetele luciose de sudoarea care le curgea incontinuu pe fata arsa si rosie, cu mainile innegrite, cu dintii stricati. Privirile lor erau goale, le citeam in ochi ceva ce odata fusese ura pentru propriul trup acum se transformase in resemnare, ura de a fauri cu mainile goale arme ce strivesc trupuri plapande de carne calda. Eram ingrozita si fascinata ca intr-un vis de lichidul acesta stapanit de gura balurului care il mesteca dupa placul sau, scuipandu-l apoi in forme ascutite menite sa fie intrebuintate pentru uciderea sufletelor.

Imi ramasese putin timp si eram epuizata as fi vrut sa ma asez dar nu era nici o banca in jurul tau, nici un loc pe care sa imi pot sprijini tampla si sa imi odihnesc mintea coplesita. Era doar un loc gol cu multe Frunze. Si pasii mei fosneau tarandu-se alene.

Am vazut apoi o tanara femeie, palida, cu buze livide, cu parul neingrijit, negru si despletit peste sanii goi, cu pielea fada si m-am infiorat. Femeia asta goala inmuia carpa rupta in albia de lemn si o trecea lasciv peste formele plapande. Am privit-o. Parea o copila si totusi ochii ii erau injectati de tristetea prea multor suflete sfasiate, prea multor gropi sapate si umplute cu morti nejeliti. Trupul parea oboist si sfartecat de prea multe maini care au tras carnea de pe el. Bucata cu bucata. M-a zarit si s-a uitat cu ochii ei mari si tristi in ochii mei mari si limpezi, intrebator, cautand un raspuns. Mi-am ferit mai intai privirea, ma domina insa prea mult jalea din ei si i-am raspuns. Avea dreptate….eram aceeasi.
Mi-a zvacnit pieptul in convulsii, ma inecam, nu mai puteam respira, am cazut langa tine si am ramas acolo incremenita. As fi vrut sa nu mai am ochi! Sa nu fii cautat!
Am izbucnit apoi ca din gura unui sarpe veninos inapoi, urcand anevoios cu toata forta in sus spre dealul de unde coborasem. Ma dureau muschii blocati de carcei, si fugeam, si fugeam si nu am privit o clipa in urma si totusi simteam privirea ei, privirea ei era in privirea mea, tot timpul. Mi se parea ca daca o sa ma uit in urma, mana ei mica si uscata ma va prinde de umar si ma va forta hipnotic sa mai vad o data in ochii aceia festinul groazei in care nici moartea nu mai avea loc.

Sprijinita de trunchiul stejarului imens, protejata de crengile sale largi ce ma cuprind toata, stau cu ghenunchii in brate si privesc printre gene locul plin de tine.
Mi-e frica, dar e bine…
Daca stau aici privelistea e minunata si aproape ca te poate cuprinde in toata maretia ta…