Orele

Orele noastre se petrec intre sosiri si plecari. Unele sunt intarziate si pline de dorul pe care abia asteptam sa il stingem, altele neasteptate si cu atat mai pline de surpriza revederii, iar altele vin la fix, ca la un ceas pretios pe care il intoarcem cu grija in fiecare seara inainte de a ne intoarce in lumea viselor in care putem sa traim liberi.

Timpul dintre ore e important.

Cateodata il pacalim, il furam lui insusi, o ora devine un minut si astfel comprimam ziua aspteptand sa se cearna : luni, marti miercuri, joi, vineri…vineri…vineri…cu atat de multa nerebdare, cu toata bucuria asteptarii unui moment important, unei surprize dinainte stiute, dar careia ii gusti de fiecare data aroma, asteptam…asteptam.

Altadata timpul trece lenes, greoi, amplificat de dorinta ce se dilata si ea, cuprizand toata asteptarea grea de data asta, si nu asteptarea in bucurie, ci asteptarea aceea ce iti macina creierii, iti seaca rabdarea, in care nimic nu mai pare destul de atragator si in care nici timpul nu iti mai doresti sa il minti, pentru ca stii ca de fapt nu minti pe nimeni altcineva decat pe tine. Esti constient de fiecare secunda, stii ca asta face asteptarea mult mai dureroasa, dar nu mai ai nici puterea sa te mai prefaci ca nu e doar luni dimineata si mai e atata vreme ….

Si mai e si timpul improbabil, care trece de la sine, fara sa il impungi, fara nici o sfortare, fara sa te uiti la ceas prea des, intr-o impacare cu tine, de care nu te credeai capabil si care te surprinde de parca te-ai urmari din afara ta si cel care astepta acum atat de pasnic, nu ai fi tu, ci o alta persoana instruita in spirit pasiv. Si te amuzi uitatndu-te la marioneta asta manevrata de nu stiu ce impulsuri: „cum poti sa stai asa? Ce anume din tine a amortit incat nu iti mai pasa de timp?„

Si cateodata crezi ca esti fericit ca timpul nu mai doare. Adica uite, se poate trai si fara sa hiperbolizezi fiecare secunda ! Iar altadata te manii pe napasarea ta, pe faptul ca te-ai impacat sa fii comun si lipsit de esenta.

Timpul dintre ore e important tocmai pentru ca fugi de el, tocmai pentru ca vrei sa il ignori, sa ii micsorezi importanta, sa il alungi cat mai repede, pentru ca apoi sa te intorci din nou la el, iar si iar.

Timpul dintre ore, iti da de fapt „acele” ore, fara el orele nu ar avea atat de multa savoare, nu s-ar consuma cu atat de multa intensitate, incat asteptarea sa fie uitata, ba chiar sa fie asteptata cu excitarea unei preludiu.

Timpul dintre ore imi confirma ca orele exista.

Domnisoara...

Domnisoara, pasii tai usori…

Se lasa amurgul, cu rochia de matase desenezi cercuri largi pe ringul serii. Te opresti o clipa in loc si te miri ca lumea nu s-a miscat deloc de cand te-ai imbratisat ultima data.
Abia atingi pamantul…
Ti-ai pus palaria cu boruri largi si te admiri in umbrele de pe alei.
Cuprizi cu ochii tai mari toata zarea si nu mai e nici un mister ca pasarile pleaca spre alte tinuturi - acum stii unde se duc.
Crezi ca daca ai invatat sa dezlegi intrebarile ai prins sforile ce manuiesc universul? Vezi cum te minti?
Nu stii nimic de fapt, acum cand stii aproape tot.
Nu stii cand crezi ca stii.
Stii, cand tot ceea ce stii sunt perceptiile.
Stii, cand simti fara sa palpezi.
Stii, cand intuiesti.
Stii, cand ochii tai limpezi sunt acoperiti de binecuvantarea nestiintei.
Stii, cand buzele tale fierbinti n-au gustat din pocalul plin de veninul pacatos.
Stii, cand narile tale larg deschise trag cu putere tot aerul rece.

Te mai rotesti o data, inca o data. Din parul tau se desprind miresme de toamna; plopii ti se inchina.

Domnisoara, stelele ard….

Din file mai vechi

Nu te pot cuprinde cu privirea.

Am incercat sa iti dau un ocol si locul umplut de tine era atat de mare incat nu mai stiam de unde plecasem de la bun inceput.
Stateam afara din tine si nu reuseam sa inteleg cum poate fi ceva atat de complex, vast si incurcat in acelasi timp? Si cum ar trebui sa incep? De unde?
Mai apoi, ca un batran gentilom cu manusi albe, mi-am legat mainile la spate si alene, pas cu pas, intr-o dupa-amiaza rece mi-am inceput plimbarea printre frunzele in toate culorile toamnei ce se intindeau vestede in jurul tau, pasind tacticos, cu pasi mici, fara sa deranjez, cautand cu coada ochiului o intrare.
Din loc in loc un ochi de geam se ivea.
La o fereasta aburita puteam vedea inauntru lumina calda a unor lumanari mereu reaprinse, ce se reflectau in mobilile grele si negre pastrand in ele taina confesiunilor de-a lungul vremii. Puteam sa simt mirosul vechi al locului ce pastreaza secrete ferecate in zidurile albe si goale. –Si in toata atmosfera asta aproape lugubra eram eu, ma gaseam adanc in mine, o recunosteam, era a mea dintotdeauna, tanjita, niciodata traita si atunci ca un copil mi-am agatat mainile de pervaz, cu barbia sprijinita in palme am privit cu dor netrait visul din mine.
Cuibarita intr-un fotoliu imens, citeam invelita de caldura paturei de mohair la lumina palida a semineului din caramida, pe care ma opream uneori sa-l privesc; citeam in jocul luminii lui gandurile mele scrise cu jaratec. Ma jucam cu gandurile si le inteteam cu un bat pentru ca mai apoi sa le las iarasi sa palpite libere inganand umbrele de pe pereti.

Stateam inghetata, tremurand din toata fiinta, minile ramasesera incremenite de pervaz si le-am desclestat cu greu. Mi s-a parut ca lacrima mi-a despicat obrazul atunci cand s-a eliberat din stransoarea genelor, alunecand alene, si ea ca si mine, prin gandul tau.
Am plecat capul si am pornit mai departe cu melancolie.
- Acolo eram Eu!
Am mers tacuta. Aproape ca nu mai aveam ce sa imi spun.

In alta odaie cuptoare de foc... caldura dogorea ca din gura unor balauri manuiti de barbati slinosi, cu salopete largi si murdare, cu fetele luciose de sudoarea care le curgea incontinuu pe fata arsa si rosie, cu mainile innegrite, cu dintii stricati. Privirile lor erau goale, le citeam in ochi ceva ce odata fusese ura pentru propriul trup acum se transformase in resemnare, ura de a fauri cu mainile goale arme ce strivesc trupuri plapande de carne calda. Eram ingrozita si fascinata ca intr-un vis de lichidul acesta stapanit de gura balurului care il mesteca dupa placul sau, scuipandu-l apoi in forme ascutite menite sa fie intrebuintate pentru uciderea sufletelor.

Imi ramasese putin timp si eram epuizata as fi vrut sa ma asez dar nu era nici o banca in jurul tau, nici un loc pe care sa imi pot sprijini tampla si sa imi odihnesc mintea coplesita. Era doar un loc gol cu multe Frunze. Si pasii mei fosneau tarandu-se alene.

Am vazut apoi o tanara femeie, palida, cu buze livide, cu parul neingrijit, negru si despletit peste sanii goi, cu pielea fada si m-am infiorat. Femeia asta goala inmuia carpa rupta in albia de lemn si o trecea lasciv peste formele plapande. Am privit-o. Parea o copila si totusi ochii ii erau injectati de tristetea prea multor suflete sfasiate, prea multor gropi sapate si umplute cu morti nejeliti. Trupul parea oboist si sfartecat de prea multe maini care au tras carnea de pe el. Bucata cu bucata. M-a zarit si s-a uitat cu ochii ei mari si tristi in ochii mei mari si limpezi, intrebator, cautand un raspuns. Mi-am ferit mai intai privirea, ma domina insa prea mult jalea din ei si i-am raspuns. Avea dreptate….eram aceeasi.
Mi-a zvacnit pieptul in convulsii, ma inecam, nu mai puteam respira, am cazut langa tine si am ramas acolo incremenita. As fi vrut sa nu mai am ochi! Sa nu fii cautat!
Am izbucnit apoi ca din gura unui sarpe veninos inapoi, urcand anevoios cu toata forta in sus spre dealul de unde coborasem. Ma dureau muschii blocati de carcei, si fugeam, si fugeam si nu am privit o clipa in urma si totusi simteam privirea ei, privirea ei era in privirea mea, tot timpul. Mi se parea ca daca o sa ma uit in urma, mana ei mica si uscata ma va prinde de umar si ma va forta hipnotic sa mai vad o data in ochii aceia festinul groazei in care nici moartea nu mai avea loc.

Sprijinita de trunchiul stejarului imens, protejata de crengile sale largi ce ma cuprind toata, stau cu ghenunchii in brate si privesc printre gene locul plin de tine.
Mi-e frica, dar e bine…
Daca stau aici privelistea e minunata si aproape ca te poate cuprinde in toata maretia ta…

Bun venit !

Daca este un timp pentru toate atunci acesta este timpul ce astepta de mult sa fie folosit in acest scop si este o parte din timpul pe care mi-l dedic mie, pentru a impartasi din camera intima a gandurilor mele.

In budoarul pasiunilor mele sunt culori calde ce te imbratiseaza si te ademensc in matasuri fine si dantele albe, imaculate ca si primele dorinte pe care le-ai avut despre viata.

Pe noptiera am lasat inca imprastiate cateva ganduri, rasfirate chiar din plicul parfumat ce l-am deschis aseara, iar cateva dorinte ce sunt agatate pe umerase, asteapta sa fie purtate; pe toaleta am varsat praf de vise din fardul sidefiu si toata camera miroase a iasomie si a cantec.

Te invit sa iei loc.