Orele noastre se petrec intre sosiri si plecari. Unele sunt intarziate si pline de dorul pe care abia asteptam sa il stingem, altele neasteptate si cu atat mai pline de surpriza revederii, iar altele vin la fix, ca la un ceas pretios pe care il intoarcem cu grija in fiecare seara inainte de a ne intoarce in lumea viselor in care putem sa traim liberi.
Timpul dintre ore e important.
Cateodata il pacalim, il furam lui insusi, o ora devine un minut si astfel comprimam ziua aspteptand sa se cearna : luni, marti miercuri, joi, vineri…vineri…vineri…cu atat de multa nerebdare, cu toata bucuria asteptarii unui moment important, unei surprize dinainte stiute, dar careia ii gusti de fiecare data aroma, asteptam…asteptam.
Altadata timpul trece lenes, greoi, amplificat de dorinta ce se dilata si ea, cuprizand toata asteptarea grea de data asta, si nu asteptarea in bucurie, ci asteptarea aceea ce iti macina creierii, iti seaca rabdarea, in care nimic nu mai pare destul de atragator si in care nici timpul nu iti mai doresti sa il minti, pentru ca stii ca de fapt nu minti pe nimeni altcineva decat pe tine. Esti constient de fiecare secunda, stii ca asta face asteptarea mult mai dureroasa, dar nu mai ai nici puterea sa te mai prefaci ca nu e doar luni dimineata si mai e atata vreme ….
Si mai e si timpul improbabil, care trece de la sine, fara sa il impungi, fara nici o sfortare, fara sa te uiti la ceas prea des, intr-o impacare cu tine, de care nu te credeai capabil si care te surprinde de parca te-ai urmari din afara ta si cel care astepta acum atat de pasnic, nu ai fi tu, ci o alta persoana instruita in spirit pasiv. Si te amuzi uitatndu-te la marioneta asta manevrata de nu stiu ce impulsuri: „cum poti sa stai asa? Ce anume din tine a amortit incat nu iti mai pasa de timp?„
Si cateodata crezi ca esti fericit ca timpul nu mai doare. Adica uite, se poate trai si fara sa hiperbolizezi fiecare secunda ! Iar altadata te manii pe napasarea ta, pe faptul ca te-ai impacat sa fii comun si lipsit de esenta.
Timpul dintre ore e important tocmai pentru ca fugi de el, tocmai pentru ca vrei sa il ignori, sa ii micsorezi importanta, sa il alungi cat mai repede, pentru ca apoi sa te intorci din nou la el, iar si iar.
Timpul dintre ore, iti da de fapt „acele” ore, fara el orele nu ar avea atat de multa savoare, nu s-ar consuma cu atat de multa intensitate, incat asteptarea sa fie uitata, ba chiar sa fie asteptata cu excitarea unei preludiu.
Timpul dintre ore imi confirma ca orele exista.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu